ISTORIA TRAGICA APSIHIATRIEI

ISTORIA TRAGICA A PSIHIATRIEI ROMANESTI IN PERIOADA COMUNISMULUI Lucrarea noastra se refera la Monografia tipariat la sfarsitul anului 2005 si intitulata „PSIHIATRAIA SUB DICTATURA; O CARTE ALBA A PSIHIATRIEI COMUNISTE ROAMNESTI” Lucrarea a aparut dupa 14 ani de asteptare,invingand obstacole si adversitati insurmontabile si opozitia fata de adevar a nomenclatura psihiatriei noastre,inclusiv a autoritatilor romanesti. Ea a fost publicata pe internet in foarte multe Forumuri si avand o cota de vizitare de peste 30.000 de vizitatori. Utilizarea psihiatriei in perioada comunismului ca arma politica face parte din istoria tragica a psihiatriei romanesti,de care generatia de astazi si mai ales generatiile viitoare trebuie sa ia cunostinta. Utilizarea psihiatriei politice in lagarul comunist( Romania a reprezentat doar o metastaza a acestor crime comuniste) s-a facut in mod sistematic si a avut la baza premize teoretice si o practica bine pusa la punct. Pe baza studiului facut am cautat sa devoalam aceste mecanisme a unui stat totalitar,devenit o adevarata organizatie criminala,domeniu in care doar statul fascist a mai reusit aceasta performanta. Privit,din punct de vedere teoretic,ca şi în alte ţări comuniste, în România, trei structuri particulare dictaturii au forţat limetele psihiatriei: 1. Caracterul totalitar al statului; 2. Locul ocupat de către ideologie în toate domeniile; 3. Teama viscerală a regimului de a nu-şi pierde puterea şi privilegiile. Astfel, pe de o parte, individul nu avea drepturi, iar partidul era singurul care decidea, inclusiv în a considera pe un individ nebun, iar pe de altă parte ştiinţa,in cazul nostru psihiatria, era supusă - ca să nu spunem servitoarea - ideologiei. Dar psihiatrul care interna un opozant politic sub pretext de schizofrenie sau paranoia se implica în mod conştient în politica statului totalitar de la care aştepta de fapt anumite atitudini care să-i aducă avantaje. Apologeţii “psihiatriei socialiste” explicau aceste “particularităţi” ale actelor lor prin aceea a existenţei unor deosebiri “esenţiale” faţă de psihiatria “burgheză”, adică aceea care se practică în Occident. Acest lucru a stat la baza respingerii fără discernământ sau argumente ştiinţifice a conceptelor psihologice şi sociologice din psihiatria română. Fundamentarea ideologica a abuzului politic in psihiatria noastra s-a bazat pe cateva elemente introduse de totalitarismul comunist: 1.structura “moralei socialiste” şi a relaţiilor de drept în sistemul comunist-totalitar, 2. postulatele teoretice pe care s-a bazat construirea “psihiatriei socialiste”, care a devenit apoi o psihiatrie a abuzului şi o aliată a statului totalitar. Pentru comunişti socialismul trebuia să însemne însă o nouă morală, adică principii noi în care trebuia să se încadreze societatea viitorului. Aceste principii rezultau, după ideologia comunistă, pe baza studierii filozofiei marxiste, ale cărei concepte aveau peste 150 de ani. “Principiile morale” nu se realizau graţie unor transformări interioare ale individului în contact cu “cea mai dreaptă societate”, ci invers, individul, în mod artificial, trebuia “să corespundă” principiilor filozofului de acum 150 de ani până la stadiul când el s-ar fi numit “om nou”. “Cultul maselor”, ca şi masificarea individului au condus la principii de drept aberante, aşa cum ar fi: aderenţa principială a întregului popor la socialism, superioritatea socialismului şi mersul implacabil al oricărei societăţi spre socialism. Aceste aberaţii denumite cu termenul de “noi principii” ale societăţii socialiste au pus ştiinţa dreptului în faţa unor probleme pe care omenirea nu le mai cunoscuse, iar etica psihiatrică a trebuit să se subordoneze acestei noi morale şi să considere opoziţia politică sau religioasă ca făcând parte din psihopatologie. În acest cadru se înscriu relaţiile dintre psihiatrie şi dizidenţa politică, precum şi teoriile politizante ale psihiatrilor care au servit securitatea şi partidul comunist. A avea idei contra regimului, a persista în acestea reprezenta pentru torţionarii psihiatriei româneşti un comportament patologic de tip paranoid. Rezultă în realitate că în socialism numai conformiştii puteau aspira la normalitate. “Noua morală”, cu afirmarea socialismului infailibil şi invincibil, a făcut să se pună în practică aşa-zisa represiune "aseptică”, adică o represiune pur medicală, pentru a camufla anumite faţete ale regimului de represiune, reuşind astfel să târască psihiatria românească pe drumul celei mai mari mistificări şi încălcări de etică medicală. Trei probleme din acest domeniu ni se par mai importante, psihiatria fiind aici profund implicată: a. ingineria socială comunistă; b. instituţionalizarea minciunii şi a dublului standard; c. transformarea psihiatriei într-o servitoare a regimului şi a sistemului represiv comunist. Dacă individul avea o credinţă religioasă sau un anumit crez politic, acest lucru nu numai că nu era acceptat de către societatea comunistă, dar pentru psihiatria comunistă ele trebuiau să devină subiecte de diagnostic clinic. Coeziunea umană, prietenia, încrederea în figuri protective, cum ar fi trebuit să fie de exemplu medicul, trebuiau să fie sistematic distruse. Nimic nu trebuia să te sprijine în faţa sistemului comunist. Instituţionalizarea minciunii şi a vieţii cu dublu standard.Astfel, sistemul minciunii instituţionalizate în comunism, prin asiduitatea lui urmărea înfrângerea repulsiei fireşti şi, ca atare, înlăturarea principalului suport al respectului de sine, a conştiinţei libertăţii şi demnităţii persoanei. De ce nu, aceasta ar fi fost şi situaţia celor câţiva psihiatri care s-au pus în slujba dictaturii. Întreaga existenţă în societate comunistă era supusă, deci, unui dublu standard, existând şi fiind nevoie permanent să accepţi diferenţa dintre perceperea realităţii şi ceea ce trebuia să se spună. In organizarea unui abuz psihiatric,apologetii psihiatriei comuniste au folosit 2 modele teoretice depasite din punct de vedere stiintific,pe care le-au ideologizat ca fiind exemple de aplicare a metrialismului dialectic in psihiatrie: a. Un model pur biologic - modelul medical - moştenit din psihiatria clasică germană de la începutul acestui secol, dar care va fi prelucrat în manieră ideologică marxistă. b. Un model carceral al instituţiei de tratament psihiatric cu respingerea conceptelor psihologice şi sociologice în domeniul terapiei şi instutuţiei de tratament. Modelul a fost preluat, de asemenea, din istoria psihiatriei clasice (azilul psihiatric fiind o instituţie specifică evului mediu. ABUZURILE PSIHIATRIEI POLITICE DIN ROMÂNIA Abuzul politic de psihiatrie nu este, deci, odios pentru că a existat şi nici chiar prin frecvenţa sa mare, ci pentru faptul că în ţările comuniste el a fost organizat de către stat care, prin aceasta, a devenit o adevărată “organizaţie criminală”, implicând funcţionari oficiali (activişti de partid, medici în calitate oficială, organele represive ale statului, inclusiv Magistratura). O asemenea crimă organizată de către stat nu a mai fost cunoscută în istoria umanităţii. 1. Practica abuzului politic în psihiatrie a. Rolul psihiatrului în abuz În urma studiului pe care l-am întreprins ne-a apărut ca pregnantă următoarea clasificare care implică şi o anumită gradare a responsabilităţii: 1. Psihiatrii care au constituit oficialitatea din psihiatrie (nomenclatura) - în strânsă colaborare cu Securitatea şi cu organele de partid -, ei înşişi ocupând mari funcţii de conducere în partid şi poate şi diferite grade în Securitate. Ei sunt aceia care au organizat conştient represiunea psihiatrică în teorie şi practică. 2. Psihiatrii dizidenţi sau opozanţi, în număr foarte mic (cel puţin cei cunoscuţi), înţeleşi, dar nesusţinuţi activ de marea masă a psihiatrilor. Ei au criticat sistematic sau sporadic abuzurile sau au iniţiat propria lor mişcare de dezideologizare, neoficial sau cu acoperire, dar toţi au criticat psihiatria oficială şi pe exponenţii ei. 3. Marea masă a psihiatrilor oneşti, dar dezinteresaţi şi dezinformaţi, tributarii psihologiei “de cuşcă”, alipiţi adesea în manieră colonială “profesorilor” din zona lor geografică, pentru micile avantaje administrative sau pentru o viaţă liniştită. Din primul grup fac parte puţini indivizi, poate o duzină, dacă scădem din aşa-zişii oficiali acele personalităţi de cultură pe care comuniştii le foloseau mereu ca “papuşniki”, cum îi numea Lenin, sau mai degrabă ca “tovarăşi vremelnici de drum”. Care era motivaţia acestei colaborări cu sistemul politic comunist? Din acest punct de vedere am putut dezvălui următoarele motivaţii: 1.Motivaţia ideologică, sinceră sau oportunistă, de credinţă în idealul comunist şi de loialitate faţă de partid. Pentru aceşti indivizi criticarea partidului sau a socialismului putea constitui un fenomen de inadaptabilitate socială sau chiar de boală mintală. Din aceste motive ei vor eticheta pe indivizii supuşi “tratamentului” lor ca suferinzi de schizofrenie sau paranoia 2. Dorinţa de promovare profesională, care le dădea putere şi influenţă, satisfacerea ambiţiilor, beneficii pentru o viaţă mai bună şi, adesea, ambiţia lor depăşea sfera psihiatriei, dorind să devină miniştri, deputaţi şi chiar membri ai Comitetului Central. 3. Calificarea lor politică a determinat numirea în funcţii, în timp ce calificarea psihiatrică era subsidiară. Din aceste motive trebuia mereu să-şi reînnoiască dovezile de ataşament faţă de partid şi de ideologie. 4. Partidul va promova cadre devotate şi de încredere în primul eşalon al psihiatriei pentru a facilita controlul său şi al Securităţii. În prima fază, studiile în U.R.S.S. erau absolut necesare, deoarece la ataşamentul faţă de partid în acea epocă era neapărat nevoie şi de dovedirea ataşamentului faţă de Uniunea Sovietică. Ca urmare a colaborării, psihiatrul nomenclaturist primea ca beneficiu un salariu dimensionat la maximum, plecări în străinătate, vile de vacanţă, acces la magazine speciale, bunuri de lux şi alte recompense pentru serviciile aduse. Din aceste motive, unii dintre ei au devenit adevăraţi apologeţi ai comunismului chiar şi pe plan internaţional, prin atitudinea de la diferitele congrese psihiatrice. Psihiatrii dizidenţi au fost puţini la număr şi au criticat deschis sau voalat regimul, mai ales utilizarea psihiatriei împotriva dizidenţilor politici. Unii au fost pedepsiţi sever, alţii siliţi să emigreze, li s-au organizat procese publice şi chiar înscenări judiciare. Mai ales cei rămaşi în ţară au fost marginalizaţi, nu au mai fost promovaţi, li s-a luat dreptul de a publica. Alţi dizidenţi s-au grupat în mici grupuri mai mult sau mai puţin oficializate şi au reuşit să aibă o oarecare activitate în presă, au publicat unele lucrări în regie proprie. S-a plătit un mare preţ, dar dizidenţii şi-au asumat acest risc. Dizidenţa “pasivă” a fost, de asemenea, una din căile de luptă. Astfel, mulţi psihiatri aveau o atitudine binevoitoare şi chiar de “fraternizare” cu dizidenţii internaţi, acest lucru fiind afirmat de mulţi dintre dizidenţii internaţi la psihiatrie. Psihiatrii neangajaţi reprezentau majoritatea absolută. Comportamentul lor de compromis era motivat prin frică, uzând de procedee de denegare şi raţionalizare pentru a evita dureroasele probleme etice. Dar frica şi compromisul caracterizau în fapt întreaga populaţie a ţării şi poate de aceea reprezentau o scuză şi pentru psihiatri. Psihiatrii conformişti cunoşteau normele şi convenienţele societăţii comuniste româneşti şi ştiau că un pas greşit era plin de riscuri. De aceea, prima lor grijă a fost să evite a avea de-a face cu dizidenţii, iar dacă acest lucru nu putea fi evitat, dădeau vina pe “circumstanţe”. Mulţi au căutat să răspundă la cererile nomenclaturii printr-o înţelegere tacită faţă de ceea ce aceasta pretindea. Pe de altă parte, era greu de crezut că, fiind psihiatri, puteau evita total riscul de a avea de-a face cu dizidenţii. Adesea, neputând evita contactul cu ei, puteau juca o şaradă de maniera următoare: ”Ştiu că nu eşti bolnav psihic şi că nu trebuie să te internez, dar gândeşte-te ce ai păţi dacă te-aş da pe mâna lor şi ce rău mi-ai face şi mie. Nu pot face mai mult, şefii mă supraveghează, dar să ştii că eu urăsc mizeria aceasta. Amândoi suntem în aceeaşi barcă”. b. Amploarea şi formele abuzului În urma studierii cazuisticii de care am beneficiat, a anchetelor întreprinse şi a documentelor studiate, am putut alcătui următoarea clasificare a abuzului psihiatric care s-a practicat la noi: 1. Internările legate de evenimentele politice au avut frecvenţa cea mai mare şi au fost cele mai nocive, şicanând şi intimidând mase de sute de oameni sănătoşi sau limitrofi, inclusiv pacienţi în stare de remisiune de ani de zile. Astfel, în spitalul psihiatric, erau internaţi indivizi sănătoşi sau marginali, dar, în toate cazurile, elementul comun era posibilitatea folosirii ocaziei acelui eveniment politic pentru o manifestaţie ostilă contra regimului. 2. Acţiuni ilegale în scopuri politice la persoane care au avut o boală mintală. Din acest punct de vedere, cercetarea noastră a identificat următoarele categorii: a. Diagnostice manipulate din motive politice, referitoare la necesitatea de spitalizare, cum ar fi schizofrenia, paranoia etc. Cu cât simptomele erau mai negative, cu atât mai clar era că pacientul “nu are conştiinţa bolii sale”. b. Tratamentul cu neuroleptice sau cu electroşoc fără motivaţie medicală. Din când în când, deţinuţilor din închisorile comuniste sau din spitalele de psihiatrie li se administrau electroşocuri sau neuroleptice, deşi acest lucru nu era necesar. c. Secţiile psihiatrice bine păzite, care existau la cele mai multe din spitalele judeţene, dar existau şi secţii sigure, complet izolate, secţii în care numai personalul medical şi oficialii cu regim special aveau acces. d. Instituţii specializate, destinate “tratamentului” special al dizidenţilor. În România au avut această tristă notorietate Spitalul din Gătaia mai ales în anii ‘50, spitalele Poiana Mare, P. Groza, Răducăneni, Bălăceanca etc. e. Abuzul de diagnostic în favoarea bolnavului. Un număr de medici susţin că în perioada comunismului au practicat false diagnostice pentru a salva pacienţii de la o situaţie mai proastă care i-ar fi aşteptat. Este o situaţie încă neclarificată din punctul de vedere al eticii şi moralei medicale, mai ales că în toate aceste cazuri însuşi psihiatrul ar fi riscat foarte mult. 3. Legislaţia ca factor de încurajare a abuzului a fost, de asemenea, un lucru important. Structurile legale ale anilor de dictatură din România erau astfel gândite încât puteau facilita abuzurile psihiatrice. Într-adevăr, potenţele abuzive sunt încurajate de legile privitoare la declararea incapacităţii mentale a unui individ. Acest lucru este deosebit de evident în Legea nr. 3/1978 care permite sechestrarea în caz de urgenţă medicală. Astfel, aşa-zisele urgenţe medicale erau transformate în urgenţe de ordin politic şi aceasta pe temeiul reţinerii pe motiv de boală. Decretul 12/1965 prevedea internarea pentru “periculozitate” pe baza unor declaraţii luate de la vecini sau de la membrii familiei, fără ca individul să poată face recurs faţă de aceste acuzaţii. Tribunalul judeca în şedinţă închisă, fără a asigura apărarea sau probatoriul. Acuzaţiile puteau fi aduse de către rude, prieteni, dar şi de autorităţi. La fel, Decretul 313/1980 prevede posibilitatea tratamentului obligatoriu la indicaţia unui singur psihiatru, care putea fi uşor supus presiunilor autorităţilor. Mai mult, în cazul acestui decret, întreaga acţiune de privare de libertate a individului era delegată organului sanitar, în timp ce Securitatea dirija din umbră, asta ca urmare a criticilor aduse Decretului 12/1965. 4. Declaraţii sperjure motivate politic. O grea problemă se ridica atunci când diagnosticul se stabilea pe baza unor “mărturii” în care se implicau diferite persoane oficiale şi care se prezentau cu propria lor versiune privind faptele. 2. Prelucrarea materialului studiat Studierea detaliată a lotului de cazuri de care ne-am ocupat a pus în evidenţă următoarele aspecte importante, pe care le vom prezenta în continuare: a. Internarea abuzivă Primul pas în abuzul politic psihiatric l-a constituit internarea abuzivă. Internarea abuzivă a survenit în momentul când dizidentul a venit în conflict cu sistemul politic comunist şi când securistul chema pe psihiatru să se pronunţe dacă acest comportament poate fi considerat ca anormal. Din moment ce acest aviz era dat, statutul dizidentului se schimba, el devenind un bolnav mintal căruia i se puteau aplica măsurile de internare forţată, electroşocuri, neuroleptice, măsuri de contenţie etc. În mod normal, cazurile erau aduse la psihiatru în mai multe feluri: 1. Procedura civilă cu internarea directă ”curată” pentru actul de dizidenţă pe care psihiatrul îl transforma într-un fenomen psihopatologic. În aceste situaţii puteau apărea următoarele categorii: - dizidentul făcea o anumită faptă, era dovedit, arestat şi internat în spital, iar apoi supus unei expertize psihiatrice pentru a se confirma “boala psihică”. Pentru aceasta Securitatea putea face o cerere formală, dar de cele mai multe ori aducerea dizidentului la spital era suficientă pentru psihiatrul conformist care înţelegea ce trebuie făcut; - dizidentul era reclamat de vecini, rude şi chiar de soţie. Era chemată miliţia, dizidentul era dus la secţie, unde ofiţerul de serviciu îşi dădea avizul şi persoana era dusă la spital împotriva voinţei sale.; - răpiri de pe stradă, de la locul de muncă sau domiciliu, fără mandat de arestare. Persoana era dusă la spitalul de psihiatrie fără explicaţii şi fără un consult medical prealabil. 2. Procedura penală - când dizidentul era arestat pentru o presupusă faptă de drept comun şi transferat la psihiatrie pentru scopuri "medicale". 3. Procedura prin care dizidentul era judecat şi condamnat pentru fapte presupuse a fi de drept comun, dar transferat ulterior din închisoare în spitalul de boli psihice. b. Evenimentele care au determinat internarea Elementul comun al acestor internări abuzive a fost acela că cetăţenii respectivi au dorit să-şi exercite drepturile garantate de Constituţie în mod paşnic (dreptul de a manifesta, dreptul la credinţă, la crez politic, la petiţionare), dar organele de represiune, servind scopurile totalitarismului, s-au opus exercitării libere şi paşnice a acestor drepturi. Pe baza studiului efectuat, s-au putut sistematiza principalele tipuri de acte justificative ale internărilor. # Activităţi cu caracter politic. Constituţia comunistă nu se opunea formal exercitării de către cetăţeni a activităţilor politice. Totuşi, în practică, orice activitate politică, cu excepţia celor dirijate de către partid, erau interzise. Iată câteva exemple de motivare politică a internărilor: activităţi pentru apărarea drepturilor omului; formarea unor organizaţii sindicale sau a unor partide hibride de 3 - 4 membri; critici verbale sau în scris la adresa politicii partidului comunist sau a unor conducători de partid şi de stat; criticarea violării drepturilor muncitorilor (salarii, orar de muncă, activităţi voluntare etc; afişarea de lozinci, tipărirea de manifeste în care se exprimau opinii critice; citirea unor cărţi sau reviste interzise de autorităţi. # Cereri insistente de emigrare. Foarte mulţi dizidenţi au fost internaţi pentru încercări repetate de a trece graniţa şi chiar pentru insistenţele deosebite de a emigra. De asemenea, insistenţa de a pătrunde în ambasade putea să fie considerată o boală mentală. # Activităţi religioase - practicarea unor religii altfel decât în tăcere şi în localurile de cult era condamnat fie ca delict (propagandă religioasă), fie era considerat ca un fenomen psihopatologic - paranoia. Aici au intrat, în special, membrii ai cultelor baptiste, adventiste, penticostale. Uneori internarea putea cuprinde o întreagă familie. # Formularea unor memorii sau petiţii putea fi catalogată şi ca o boală psihică. Deşi regimul răspundea rar la memorii şi petiţii, cele cu caracter poliltic erau imediat trimise Securităţii care, adesea, se folosea şi de arma psihiatriei. Lipsa de colaborare cu Securitatea putea fi un alt motiv pentru utilizarea psihiatriei. De multe ori cetăţenii care făceau memorii erau internaţi câteva zile la psihiatrie cu justificarea că li se face un scurt control medical psihiatric, acest lucru fiind făcut pentru a intimida. c. Lungimea perioadei internării În cazurile studiate de noi lungimea internării a oscilat de la cârteva zile la câţiva ani. Există o legătură între raţiunea politică a internării şi lungimea acesteia. Cei mai mulţi dintre dizidenţi au fost internaţi mai ales pe termene scurte, cu ocazia unor evenimente. De asemenea, dizidenţii internaţi la psihiatrie erau duşi în locuri secrete pentru familie, la sute de kilometri, iar cu ajutorul neurolepticelor şi a unei aşa-zise "psihoterapii" se încerca spălarea creierelor acestor indivizi. d. Locul şi condiţiile de detenţie (internare) Dacă spitalele de psihiatrie speciale şi-au menţinut tot timpul oficial aspectul de închisoare, spitalele psihiatrice obişnuite aveau aspect azilar, ceea ce în practică era aproape identic. Supraaglomeraţia şi lipsa condiţiilor elementare de igienă. Restricţiile şi cenzura constau într-un regim drastic al corespondenţei, vizitelor, primirii pachetelor, lipsa permisiunii de a avea unele obiecte personale. Adesea, în spitalele speciale, medicii aprobau sau nu dreptul la corespondenţă.. Violenţa faţă de bolnavi, personalul de îngrijire având practic autorizaţia de a lega pacienţii, de a le face electroşoc. Dizidenţii au reclamat mai ales despotismul personalului, lipsa de calificare şi recoltarea acestuia din rândul persoanelor tarate, a deţinuţilor de drept comun, alcoolicilor, psihopaţilor, foştilor bolnavi psihici. Uneori se aplicau bătăi sadice. De multe ori "deţinuţii" aveau senzaţia că acest personal avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra lor. Dacă personalul medical stătea puţin printre bolnavi, infirmierii stăteau practic tot timpul, formând adevărate clanuri, ajutându-se între ei. Presiunile morale şi tentativele de modificare a convingerilor politice se exercitau în permanenţă în spitalele speciale. Adeseori asemenea acţiuni aveau ca acoperire şedinţa de psihoterapie. Dintre principalele acţiuni psihologice notăm: - izolarea aberantă în spitale speciale sau în saloane de agitaţi sub cheie. La aceasta se adăuga interzicerea vizitelor, animozităţile dintre psihiatri şi familiile bolnavilor etc.; - absenţa oricărei căi de recurs sau de protecţie legală, cenzura, controlul permanent asupra deţinutului, controlul relaţiilor sale cu alţi pacienţi. În spitalul psihiatric personalul oficial nu avea nici o obligaţie legală de a face să parvină plângerile pacienţilor la un procuror, iar plângerile familiilor nu erau luate în seamă; - spitalizarea era pe durată nedeterminată, nici un dizident nu putea şti cât va rămâne în spital, numai renunţarea la dizidenţă era un argument pentru a obţine eliberarea. Nici chiar la cei încadraţi în decretele 12 sau 313 nu li se respecta dreptul de a fi reexaminaţi la 6 luni. Promiscuitatea legată de amestecul de persoane de vârste, grade de cultură deosebite, amestecul cu bolnavi psihici reali. După externare pacientul era "dispensarizat", supus de acum nu numai supravegherii Securităţii, dar şi organelor sanitare teritoriale, neuroleptizat ambulatoriu. Din acest motiv, dizidentul declarat "bolnav psihic" putea fi oricând răpit de acasă sau de pe stradă, fără alte formalităţi pe" baza antecedentelor" sale. e. Diagnosticul Psihiatrii români nu au avut acces la literatura de specialitate occidentală şi s-au instruit numai după manualele de psihiatrie din ţară, toate editate de tartorii psihiatriei totalitare şi după indicaţii "programatice" ale directorilor sau profesorilor. Din aceste motive, diagnosticul psihiatric în practică a devenit o adevărată farsă simplistă şi uşor de îndeplinit. f. Abuzul de terapie electro-convulsivantă Dictaturile din toată lumea au adoptat această tehnică pentru torturarea dizidenţilor. În cadrul electroşocului (ES) individul este pus într-o stare de stres vital, o situaţie care simulează ameninţarea iminentă a vieţii. g. Abuzul de neuroleptice Toţi dizidenţii din lotul nostru nu au avut dreptul să-şi aleagă medicul, care, la rândul său, nu avea nici datoria de a-şi declina identitatea. Nici pacientul şi nici familia nu aveau nici o influenţă asupra tipului de tratament aplicat. De obicei, se foloseau medicamente foarte puternice (haldol, clorpromazina, trifluoperazina, majeptilul).. 3. Încălcarea drepturilor pacienţilor Deşi dizidenţii erau internaţi la psihiatrie în circumstanţe diferite, elementul comun îl reprezenta tendiţa de a-şi exercita acele libertăţi elementare cunoscute sub denumirea de drepturile omului. Era vorba mai ales de expresii scrise sau orale, de opinii critice privind practici guvernamentale, petiţii faţă de autorităţi, participări la manifestaţii neagreate oficial, apartenenţă la grupuri neoficiale, participări la manifestări religioase, încercări repetate de a emigra, încercări de a trece ilegal frontiera. În multe situaţii, dizidenţii fuseseră mereu avertizaţi anterior, iar faptul că dizidentul nu recunoştea că este bolnav era din cauza "lipsei sale de conştiinţă a bolii". 4. Abuzul ca formă de tortură A face tortură cu electroşocuri sau seringa a fost sub comunişti o acţiune dirijată de către stat. Există câteva criterii pentru a determina dacă un act poate fi definit ca tortură (după Amnisty International): - severitatea abuzului fizic şi psihic; - faptul că actul este premeditat; - implicarea oficială a statului; - deliberarea actului. Astfel, folosirea excesivă a ES este o formă de tortură care s-a folosit frecvent. În acest context intră şi folosirea nejustificată a neurolepticelor. Niciunul din drepturile unui adevărat pacient nu a fost respectat: standarde de igienă, dreptul de a refuza tratamentul sau persoana care îl administrază, garantarea securităţii etc. Dizidenţii erau amestecaţi cu bolnavii psihici reali, iar disciplina se asigura prin bătaie, ES, supradoze de neuroleptice, contenţie, restrângerea vizitelor.